Timpul prezent

Marea Neagră a devenit cea mai periculoasă rută maritimă din lume în 2026, arată o analiză a „Financial Times”. Peste 570 de nave au fost lovite și cel puțin 40 de marinari au murit, mai mulți decît în atacurile asupra unor nave în Strîmtoarea Ormuz. Cum s-a ajuns aici? Ce reacție au țările NATO de la Marea Neagră – România, Bulgaria, Turcia? Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a venit luni în România, iar marţi va fi în Bulgaria. Vizita sa în cele două țări are ca scop consolidarea răspunsului în fața atacurilor din regiunea Mării Negre. Ce poate face Uniunea Europeană în fața atacurilor asupra navelor din Marea Neagră? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Cel rol va avea hubul de securitate strategică proiectat de România și Bulgaria și susținut acum de Uniunea Europeană? Ce aduce în plus față de ce avem deja?Claudiu Degeratu: „Aduce în plus culegere și integrare de informații privind situația din tot spaţiul Mării Negre, adică senzori, radare, culegere de informații legate de posibile mișcări, riscuri și amenințări. În același timp, ar trebui să faciliteze o reacție mai rapidă de coordonare interinstituţională, civilă și militară, pentru a da un răspuns unor asemenea amenințări. Și în al treilea rînd, la fel de importantă este consolidarea rezilienței infrastructurilor strategice legate de spațiul maritim. Mă refer la porturi, cabluri submarine și toate facilitățile logistice și punctele de exploatare offshore. Pentru că, de exemplu, Neptun Deep este complet automată, funcționează fără muncitori pe ea. Este condusă prin cabluri coordonate printr-un centru de comandă. Deci există o întreagă arhitectură de cabluri – vorbim și de cabluri de internet, vorbim și de cabluri de electricitate, cablurile de comandă și control pentru exploatările offshore – care trebuie protejată. Sigur, nu avem aceeași densitate de probleme de infrastructură maritimă ca în Marea Nordului. Acolo sînt și mai multe porturi și e o intensitate mai mare a comerțului, dar și la noi sînt obiective strategice importante care ar trebui protejate prin activitatea acestui hub. Ce nu poate să facă hub-ul este să trimită vase de luptă și să elimine acele drone. Dar poate să prevină, poate să coordoneze acțiunea. Sigur, după aceea trebuie să intervenim cu capabilități navale punctual, acolo unde amenițarea este în creștere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Aleksandar Hemon s-a născut în 1964 la Sarajevo. A studiat la universitatea din oraşul natal şi a început să publice literatură. În ianuarie 1992, a plecat la Chicago, cu intenția de a rămîne acolo doar cîteva luni. Numai că, în scurt timp, a izbucnit războiul în țara sa și nu s-a mai putut întoarce acasă. După cîțiva ani a început să scrie în engleză și a devenit unul dintre cei mai importanți autori din America. Textele sale au apărut în publicaţii precum „The New Yorker”, „Granta”, „The New York Times”, „The Paris Review”. Pentru literatura sa a primit premii şi burse importante, între care bursa MacArthur, numită colocvial „bursa geniilor”. În prezent este profesor la Princeton. Cea mai recentă carte a lui, romanul „Lumea și tot ce cuprinde ea”, a apărut în limba română în traducerea Ancăi Dumitrescu la Black Button Books. L-am întîlnit pe Aleksandar Hemon la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Am vorbit cu el despre temele centrale ale literaturii sale – imigraţia, identitatea, alteritatea, dezrădăcinarea –, despre impactul stabilirii în America asupra literaturii sale, precum şi despre situaţia în continuare tensionată din Balcanii de Vest. Interviul nostru a fost tradus de Sorana Lupu. „Imigrarea este o criză ontologică... Cel care se mută se luptă pentru o stabilitate narativă – iată povestea mea” spuneți în „Cartea vieților mele”. Ce face literatura în fața acestor întrebări? Poate ea ilustra și gestiona instabilitatea narativă?Aleksandar Hemon: „Dezrădăcinarea, mutarea în alt loc, creează o situație în care povestea ta de viață are prea puțini martori. Și atunci poți să inventezi sau să spui adevărul, dar celorlalți le va veni greu să-l creadă, mai ales cînd îl spui în altă limbă decît limba ta maternă. Aceasta este situația mea. Și vorbesc de vremurile dinainte de internet, acum poți să cauți și să găsești tot. Într-un fel, viața mea a devenit ireală pentru mine. Oamenii nu mă credeau neapărat cînd le vorbeam în engleză, pentru că nu aveau termeni de referință. Și acest lucru este, într-un fel, eliberator, pentru că pot să spun povești. Dar, pe de altă parte, înseamnă și o mare însingurare, pentru că trebuie să explic din nou și din nou. Atunci cînd sînt întrebat de unde ești, trebuie să explic de unde sînt, poate vorbesc cu oameni care nu știu unde este Bosnia și spun din nou și din nou această poveste, care nu mai este interesantă pentru mine.”În 2023 ați publicat romanul „Lumea și tot ce cuprinde ea”. Un roman istoric, care are ca punct de pornire orașul Sarajevo din 1914, din momentul asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul Imperiului Habsburgic, asasinat care declanșează Primul Război Mondial. Personajele cărții, evreul sefard Rafael Pinto și musulmanul bosniac Osman sînt eroii unor întîmplări care îi poartă din Sarajevo pînă la Shanghai. De ce v-a interesat să scrieți un roman istoric? Aleksandar Hemon: „Trăim în istorie și e imposibil să trăim în afara istoriei. Putem să ne prefacem că istoria nu are nici o influență asupra vieții noastre și nu ne afectează. Pînă cînd ne afectează. (...) Bineînțeles, am citit cărți despre războaie, despre revoluții, mai ales din secolul XVIII, dar am vrut ca aceste două personaje ale mele să se miște, să se deplaseze prin secolul XX scurt. Noi împărțim arbitrar istoria în fragmente de 100 de ani, în secole, dar sînt istorici care spun că, de fapt, există un secol XX scurt, care începe cu asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 și se termină undeva pe 11 septembrie 2001. Am vrut ca personajele mele să treacă prin acest secol XX scurt, dar deplasîndu-se spre Est, nu spre Vest. Pentru că în Vest, secolul XX este foarte clar, e foarte clar cine sînt eroii, cine sînt cei răi. Ei merg spre Est, prin locuri în care nimic nu pare a fi un stat funcțional. Trec prin războaie și prin crize ontologice. Și singurul lucru care îi legă este dragostea dintre ei. Totul este istorie și ne influențează viața. Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu mult înainte de a mă naște eu, dar continuă să-mi influențează viața și să influențează viața noastră. Există o continuitate a influenței istoriei asupra vieților noastre. Istoria nu este doar o curgere a timpului, ci este o înșiruire de evenimente conectate între ele. Desigur, există fantasme ale liberalismului, că poți să reglezi, să ajustezi istoria ca să îți convină ție, dar noi nu așa trăim în Balcani. Să-ți imaginezi că poți să trăiești în afara istoriei și neinfluențat de ea, e ca și cum ți-ai imagina că ai o superputere, că poți să zbori, de exemplu.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiunea de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Ce poate face și ce nu poate face Ministerul Culturii în condițiile unui buget auster? Ioana Ciocan a preluat mandatul de ministră a Culturii cu promisiunea de a sprijini sectorul independent și de a aduce cultura mai aproape de copii și de comunitățile de la periferie. Bineînțeles că sînt multe alte urgențe, printre altele, precum pregătirea participării României la Tîrgul de Carte de la Frankfurt din 2028, un proiect aflat în mare întîrziere, sau concursul pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2027.Ioana Ciocan a condus Art Safari și a fost comisarul României la Bienala de Artă de la Veneția și predă la Facultatea de Istorie a Universității din București.  Programul de guvernare pe baza căruia a fost învesit guvernul Luca Niculescu are 122 de pagini. Capitolul „Cultură” apare printre ultimele. Și se întinde pe două pagini și jumătate. Sigur, urgențele guvernului sînt cu totul altele – deficitul fiscal, stagnarea economică, inflația, criza energiei sînt chestiuni care trebuie rezolvate cu prioritate. Dar – și aici citez din același program de guvernare – „consolidarea fiscală nu trebuie făcută în detrimentul surselor reale de dezvoltare a societății pe termen lung, adică educația și cultura”. Cum se se situează acest domeniu al Culturii în actualul context economic și politic?Cultura se situează aproape întotdeauna pe ultimul loc și nu e un ultim loc doar bugetar – ați văzut și voi imaginile de la jurămînt – cultura este mereu ultima pe listă, este ultima din decret, este ultima, ultima, ultima... Pe de o parte, ca om care a avut orice fel de problemă medicală în această țară, pot să înțeleg că lași pe ultimul loc cultura: dacă tu nu ai sînge în spitale pentru transfuzii, firește că nu cultura e prioritatea. Pe de altă parte, bineînțeles că pot să înțeleg că dacă minunata cultură urcă în clasament, lucrurile vor fi mai bune, oamenii vor citi mai mult, oamenii se vor uita la filme de calitate, vor merge în expoziții, vor merge la operă, la teatru – și toate astea contribuie categoric la un trai mai bun. Trebuie să ne punem și întrebarea unde se duc acești bani, cum se folosesc? Dacă avem oameni care să poată să îi administreze, cum îi administrează? Și, mai ales, cum am avut noi cu toții grijă de oamenii care lucrează în cultura din România? Oare ne-am aplecat asupra lor, i-am trimis la un curs de specializare, au un salariu suficient de mare cît să se ducă să vadă cum arată un alt muzeu sau o altă garderobă măcar de la un teatru european și am senzația că ne învîrtim cumva într-un cerc vicios. Cultura nu are suficient de mulți bani să producă, pentru că nu produce nimic bugetar, sau, mă rog, pare că nu produce nimic bugetar, și de aceea nu primește niciodată bani de la buget. E un cerc vicios al cifrelor și îmi propun să ieșim din el într-un executiv care va face tot ce poate să aibă un mandat care să aducă prosperitate românilor. Știu că se pot face niște lucruri care să producă schimbare.  Care sînt acum prioritățile, la început de mandat? Păi, așa cum știți, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsesc o casă mai bună pentru piesele lui George Enescu. Tot patrimoniul, că tot mi se cere această cifră, evaluat la 6 milioane de euro, a stat din 2021 în niște containere. Oricum ar fi fost acele containere, nu există vreo persoană care poate să zică că ar fi ok ca acele piese inestimabile să stea în containere, în ploaie, cu copaci putreziți în spatele lor care ar fi putut cădea oricînd, într-un șantier care se tot preconizează... Deci varianta asta pur și simplu nu avea cum să fie fezabilă. Evident că am citit și eu presa, evident că am mers pe Calea Victoriei, spre Institutul de Istoria Artei și am văzut containerele și mi s-a rupt sufletul. Așadar am simțit nevoia ca primul lucru pe care îl fac – și de altfel a fost primul ordin pe care l-am semnat –, să fie să găsesc o altă casă pentru acele manuscrise. Vi s-a reproșat că este o mutare pripită, că poate ar trebui să vă gîndiți mai bine. Am văzut în comunitatea cercetătorilor că este o neliniște în legătură cu această mutare la Complexul Muzeal din Iași.Eu îi înțeleg. De altfel, m-am și întîlnit cu ei. Vă dați seama că „mișcare pripită” – avînd în vedere că ele stau de cinci ani acolo – e o caracterizare absolut amuzantă. A fost o alegere extrem de dificilă să scot piesele în afara Bucureștiului. Cred că predecesorii mei, care și ei, la rîndul lor, au încercat să găsească niște soluții, nu au putut ieși, mental, din București. A fost, cumva, foarte simplu. În acest moment, situația depozitelor din România este una tragică. Nu există spații de depozitare organizate, nu există depozit regional, există unele spații care sînt închiriate, de foarte mică capacitate. Și eu am mers prima dată mental în București, pentru că, evident, cunosc foarte bine care este situația muzeelor. Evident că într-o țară un pic mai bine organizată cultural ar fi trebuit să putem să le ducem la Muzeul de Istorie, de exemplu. Dar Muzeul de Istorie, așa cum bine știți, de 20 de ani tot intră în celebra reconsolidare, deci a trebuit să găsesc un spațiu. Avantajele Iașiului au fost extrem de clare. În primul rînd, ofereau, prin specialiștii pe care îi au, testare biologică, pentru că ele au stat 5 ani acolo și trebuie să analizăm, să vedem exact care este situația. Pe urmă, ofereau un spațiu mare de carantinare, ofereau tot ce ține de conservarea preventivă și mai ales o zonă de studiu foarte amplă. Specialiștii de la Muzeul Național „George Enescu”, după ce procesele biologice se vor termina, vor putea să vină să le studieze. Îmi doresc să le aduc cît mai repede înapoi la București. Deci, contrazic pe toată lumea: nu este o mișcare pripită, a fost nevoie de acțiune, am luat această acțiune în mînă și am dus-o pînă la capăt cu ajutorul directorilor interimari de la Muzeul Național „George Enescu” și de la Muzeul din Iași, Alexandru Chituță.  Dar cum vor putea fi consultate de cercetătorii care au nevoie să vadă manuscrisele originale și nu doar copii ale acestora? Păi, exact cum am spus un pic mai devreme, Muzeul din Iași a organizat o zonă de studiu. Acest lucru le-a fost comunicat celor trei persoane de care vorbim, de la Muzeul Național George Enescu, că de aceste trei persoane vorbim. Bineînțeles că aici deschidem o altă mare paranteză. Cîți specialiști avem pentru studierea acestor manuscrise? Sînt doi în România și am cerut deja numele lor și am discutat cu directorul de la Muzeul „George Enescu” care sînt exact nevoile bugetare pentru avion și cazare la Iași. Și acest studiu presupune, bineînțeles, analiza fizică a obiectelor, dar și un studiu care se petrece ulterior. Ceea ce am discutat cu cei de la Muzeul „George Enescu” – și nu înțeleg de ce discut eu, 5 ani mai tîrziu cu ei, că aceste discuții puteau să fie puse și îngrijorările puteau să fie publice acum 5 ani –, aceste manuscrise îmi doresc în acest moment să treacă iarna. Pentru că era absolut inacceptabil să mai stea încă o iarnă în aer liber. Totodată, este un amănunt extrem de important: șantierul trebuie să înceapă și nu aveau cum să înceapă șantierul cu acele containere puse în curte.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Democraţii au preluat controlul Congresului american, cîştigînd majoritatea locurilor atît în Senat, cît şi în Camera Reprezentanţilor, la alegerile din 3 noiembrie, midterm elections. Așa-numitul „val albastru” al democraților, preconizat de institutele de sondare a opiniei publice, s-a concretizat. Republicanii au pierdut chiar și în fiefurile lor tradiționale, în state precum Texas sau Kansas. Președintele Donald Trump a spus că recunoaște rezultatele alegerilor. Au cîştigat democraţii sau a pierdut Donald Trump? Ce urmează pentru Statele Unite ale Americii? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Înaintea acestor alegeri Donald Trump i-a îndemant pe americani să voteze ca și cum pe buletinele de vot s-ar fi aflat chiar numele lui. A transformat alegerile legislative într-un fel de scrutin prezidențial. Sau de referendum. Aproape unul din doi americani cu drept de vot a votat la aceste alegeri, potrivit primelor estimări. E o prezență neobișnuit de mare pentru un scrutin de la mijlocul mandatului. Cum se explică această mobilizare?Camil Pârvu: „Este o mobilizare destul de atipică pentru midterms, pentru aceste alegeri între cele două sesiuni electorale mult mai puternice care sînt alegerile prezidențiale. Dar, în același timp, în mod tradițional, mai ales în al doilea mandat al unui președinte, este o perioadă de bilanț. Și bilanțul lui Donald Trump, în mod particular, și al lui ca administrație, ca filozofie de guvernare, al grupurilor de putere din jurul lui, acest bilanț este considerat a fi catastrofal de către o imensă majoritate a publicului și a fost sancționat.”Au cîştigat democraţii sau a pierdut Donald Trump?Camil Pârvu: „Mai degrabă a pierdut Donald Trump. Democrații au avut un avantaj şi anume că și-au trecut sub tăcere propriile diviziuni, care sînt puternice și pe care le vom vedea, poate, în următorii ani, dar au reușit, cu mici excepții, să se abțină de la disensiuni interne, ceea ce a făcut ca alegerea lor să fie destul de naturală în raport cu un vot de protest enorm faţă de performanța lui Trump. Care a reușit să își încalce toate promisiunile electorale, cele majore, pentru care chiar fusese votat, mesajele lui centrale din campania din 2024, și anume că va opri războaiele și va gestiona inflația.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președinta interimară a Bulgariei, Iliana Iotova, susținută de partidul Bulgaria Progresistă al premierului Rumen Radev, a cîștigat turul al doilea al alegerilor prezidențiale, cu peste 57% din voturile exprimate, învingîndu-l pe contracandidatul său, Andrei Ghiurov, fost premier, susținut de partidele pro-occidentale. Participarea la vot a fost extrem de redusă: sub 30% dintre bulgarii cu drept de vot au ieșit la urne. Iliana Iotova a devenit președintă interimară a Bulgariei după ce, în ianuarie 2026, Rumen Radev și-a dat demisia din funcția de șef al statului, pentru a putea deveni prim-ministru în cazul în care partidul său, Bulgaria Progresistă ar cîștiga alegerile parlamentare. Ceea ce s-a și întîmplat, Rumen Radev a devenit premierul Bulgariei și partidul său are majoritatea în Parlament. Care e profilul Ilianei Iotova? De ce nu au fost interesați bulgarii decît într-o mică măsură să iasă la urne duminică? Ce urmează pentru Bulgaria? L-am întrebat pe este jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov.Stilyan Deyanov: „Partidul lui Rumen Radev a reușit să cîștige alegerile parlamentare în luna aprilie și pentru prima dată avem o majoritate stabilă de 131 locuri într-un parlament de 240, adică o majoritate confortabilă. Așa că, și asta e foarte interesant după aceste alegeri în Bulgaria, cred că avem, după 1989, cea mai mare concentrare de putere. Bulgaria Progresistă a lui Rumen Radev deține parlamentul pentru următorii patru ani, iar președinta Iliana Iotova a fost susținută de Rumen Radev foarte activ pe parcursul întregii campanii și va fi președintă și comandanta șefă a armatei Bulgare pentru următori cinci ani.”Este și prima dată cînd Bulgaria alege o femeie președintă. Stilyan Deyanov: „Da, într-adevăr cred că există anumite prejudecăți patriarhale în Bulgaria, dar Iliana Iotova este cunoscută, a fost vicepreședinta țării în ultimele două mandate și are o carieră îndelungată în politica bulgărească. A început ca jurnalistă la începutul anilor ‘90, dar cariera ei s-a dezvoltat ciudat de repede, putem spune, a devenit șefa știrilor la televiziunea națională foarte repede, iar apoi încă din ‘97 a intrat în Partidul Socialist Bulgar, fostul Partid Comunist Bulgar, într-o perioadă care nu face onoare acestui partid. Prima dată, și aici probabil o să înțelegem și mai mult despre prezent, ea a fost foarte apropiată de Gheorghi Părvanov, care după aceea a devenit președintele țării. Atunci, în ‘97, Partidul Socialist Bulgar, dar și Gheorghi Părvanov, erau vehement împotriva aderării Bulgariei la NATO. Apoi, Gheorghi Părvanov, ca președinte, a susținut, pentru că s-a schimbat și contextul internațional, dar și contextul la Moscova, Putin încă nu era atît de puternic. Această flexibilitate, versatilitate, cred că o definește și pe Iliana Iotova cum l-a definit și pe Gheorghi Părvanov.”Care e profilul politic al Ilianei Iotova?Stilyan Deyanov: „Ca membră Partidului Socialist Bulgar, ea a fost foarte apropiată de toți așa-numiții păpușari ai tranziției. A fost foarte apropiată, spre exemplu, de una dintre personalitățile foarte importante care a participat la împărțirea capitalului politic de dinainte de 1989 într-un capital economic. Ceea ce s-a întîmplat, printre altele, și printr-un conglomerat care se numea Multigrup și deținea o mare parte din industria bulgărească. Apoi o vedem în poze cu generalii fostei securități, acești păpușari ai tranziției care au dirijat procesele politice și economice în țară în ultimii ani. De aceea, venirea lui Radev, dar și venirea lui Iotova, este o nouă reîncarnare a acestor elite, care niciodată nu au pierdut toată puterea în Bulgaria. Această reîncarnare e una de esență populistă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Scriitorul Paul Lynch își imaginează în romanul „Cîntecul profetului” cum se degradează treptat democrația și ce se întîmplă dacă într-o țară democrată ajunge să dețină puterea absolută un partid extremist. Care începe să aresteze oamenii fără explicații și nu-i mai lasă liberi, pe alții îi concediază și îi înlocuiește cu persoane loiale, iar cînd cetățenii încep să se revolte în stradă, regimul reacționează cu violență. Pînă la urmă se declanșează războiul civil. Personajul principal este Eilish, o femeie al cărei soț a fost arestat iar ea trebuie să aibă grijă de cei patru copii și, cum va spune la un moment dat, face cel mai greu lucru în acel context, „ține familia laolaltă”. Cartea e scrisă la timpul prezent și ochiul narator este în permanență foarte aproape de Eilish, astfel încît cititorul vede ce vede ea, aude ce aude ea, se simte prins împreună cu ea în capcana unei lumi care se schimbă pe zi ce trece și se degradează treptat.Am vorbit cu Paul Lynch despre acest roman-avertisment, roman profetic, roman despre ce ni se poate întîmpla din nou și din nou dacă nu sîntem conștienți că democrația e un sistem fragil care trebuie apărat constant. Am vorbit și despre personajele cărții, despre alegerea de a scrie la timpul prezent și la o persoană a treia foarte aproape de personajul principal, despre dimensiunea poetică a acestui roman. Interviul nostru a fost tradus de Sorana Lupu.„Cîntecul profetului” a primit prestigiosul Booker Prize, în 2023. În limba română a apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Iuliei Gorzo. Tot acolo, în aceeași traducere, a apărut și un alt roman al său, „Grace”. Paul Lynch: „Cartea asta îi cere cititorului să privească Medusa în față. Dar ăsta-i un lucru foarte greu de făcut. Așa că ficțiunea este oglinda care ne permite să privim Medusa în față. Dar avem nevoie de puțină frumusețe, avem nevoie de ceva de care să ne agățăm. Există un motiv pentru care Dante a luat cu el în Infern un poet, l-a luat pe Vergiliu cu el. Pentru că poetul ne aduce aminte și că ceea ce avem, ca ființe umane ține de frumusețe și că trebuie să păstrăm acest lucru. Un cititor ar putea întreba de ce e nevoie de o viziune întunecată, de ce trebuie să se supună unei asemenea viziuni. Viziunea întunecată ne arată ce avem acum și am putea pierde: posibilitatea de a ne duce copiii la școală, posibilitatea de a obține medicamentele de care au nevoie părinții noștri, posibilitatea de a avea spitale care să funcționeze, de a avea o țară în care să putem vota, o țară în care să putem trăi în pace. Civilizația e un miracol, e un lucru extraordinar pe care l-am construit, dar e un lucru foarte, foarte delicat și fragil. Și odată ce îi cauzăm căderea și distrugerea, costul e enorm. Dar e nevoie de imaginație ca să vedem asta cu adevărat. Și cred că aici intervine rolul romancierilor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Lula da Silva a cîștigat, pentru a patra oară, alegerile prezidențiale din Brazilia, cu 51,8% din voturile exprimate, învingîndu-l astfel pe rivalul său, Flavio Bolsonaro, fiul fostului președinte Jair Bolsonaro. Flavio Bolsonaro a spus că nu recunoaște rezultatele alegerilor, a caracterizat procesul de vot ca fiind trucat şi a plecat din Brazilia la scurt timp după scrutinul de duminică, în Statele Unite ale Americii. El este anchetat pentru spălare de bani dar neagă acuzațiile care i se aduc. A fost o surpriză victoria lui Lula da Silva? În ce măsură e divizată societatea braziliană în acest moment? Cum a cîștigat Lula da Silva, ce i-a promis electoratului? Am întrebat-o pe Caterina Preda, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Lula da Silva a venit în turul al doilea de pe a doua poziție și totuși a reușit să cîștige alegerile. Ce anume a făcut diferența?Caterina Preda: „Cred că o să fie un caz studiat la școală. Deja am văzut că LFI, în Franța, îi preia modelul. Modelul este acela al unui responsabil de comunicarea sa în masă, care s-a ocupat de așa-numita „armată a lui Lula”, pe grupurile de WhatsApp. Deci a preluat de fapt strategia pe care a folosit-o Jair Bolsonaro – Bolsonaro tatăl –, atunci cînd a cîștigat. A fost primul președinte care a cîștigat cu comunicarea prin WhatsApp. Și acum echipa lui Lula. Nu trebuie să uităm că Lula e un personaj politic fundamental pe scena politică braziliană, dar care tocmai a împlinit 81 de ani. Deci e cineva care vine dintr-o generație care nu e tocmai prietenă cu tehnologia și el recunoaște că acest tînăr consilier l-a făcut să-și cumpere mobil și s-a ocupat de această „armată a lui Lula” de pe WhatsApp. În plus, între cele două tururi de scrutin, au avut loc printre cele mai mari adunări publice, manifestații electorale pentru susținerea lui Lula, din istoria țării. Au fost masive aceste întîlniri şi nesfîrșit șirul de oameni care au venit să-l sprijine, pe lîngă toate mesajele de susținere din partea vedetelor locale sau a altor figuri emblematice de pe scena latinoamericană sau chiar mondială. Adică e o figură care are o popularitate, din păcate pentru Brazilia, de neînlocuit. Asta e marea problemă acum. S-a vorbit despre asta, despre miza ultimului mandat al lui Lula, care va fi tocmai să găsească un continuator sau o continuatoare, așa cum a fost Dilma Rousseff, după primele sale două mandate.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Marţi au avut loc alegeri parlamentare în Israel. Rezultatele finale vor veni în cîteva zile. După numărarea parţială a voturilor, formaţiunea actualului premier Benjamin Netanyahu ar fi pe primul loc, urmată de partidul rivalului său, Gadi Eisenkot, dar nici una dintre aceste formaţiuni nu ar obţine o majoritate de cel puţin 61 de locuri în parlamentul israelian. Partidele arabe au obţinut, conform rezultatelor parţiale 15 sau 16 locuri, exit-pollurile cotîndu-le chiar cu 17-18 locuri, o creştere semnificativă de la 10 mandate cîte au în prezent în Knesset. Ce diferenţe de viziune sînt între cei doi rivali: Benjamin Netanyahu şi Gadi Eisenkot privind securitatea şi viitorul Israelului? Ce se întîmplă dacă nici unul dintre cele două partide de pe primele locuri nu reuşeşte să formeze o coaliţie de guvernare? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. Marius Ghincea: „Netanyahu și coaliția din jurul său, pentru că vorbim de un bloc electoral format din mai multe partide, în general s-au bazat pe ideea că sînt singurii care pot să protejeze Israelul și că sînt singurii care pot să livreze populației israeliene obiectivele de securitate, politice şi economice pe care aceștia și le doresc. Şi, în consecință, că partidele de opoziție sînt, de fapt, mult mai slabe și nu sînt capabile să apere interesul național al Israelului. Avem un clivaj intern destul de masiv, cu origini culturale: cei cu valori mai degrabă conservatoare și religioase împotriva unui bloc electoral destul de mare, mai degrabă secularist și antireligios. Netanyahu și blocul său electoral au jucat foarte bine și această carte identitară și religioasă, așa cum de altfel au făcut-o și în ultimele rînduri de alegeri, la care s-a adăugat evident și această discuție legată de securitate, legată de războiul din Iran, de situația din Gaza și de capacitatea unui guvern sau altul de a livra în termeni de securitate și în termeni de menținere a influenței și puterii Israelului în regiune.”Cine este rivalul său, generalul Gadi Eisenkot, liderul partidului Yashar, fost şef al Statului Major din Israel, fost membru al cabinetului de război al lui Benjamin Netanyahu?Marius Ghincea: „Un partener, de alfel, în trecut, al domnului Netanyahu, atunci cînd acesta avea poziții politice ceva mai moderate, acesta s-a profilat în ultimii ani în special ca urmare a conflictelor identitare, dar și de securitate, pe care Israelul le-a avut în urma evenimentelor din 7 octombrie. S-a profilat ca unul dintre liderii principali împotriva domnului Netanyahu, căruia îi critică atît eșecurile de a asigura o victorie deplină și de a-și atinge obiectivele militare și politice din punct de vedere strategic la nivel regional, dar și problemele mai mari legate de corupție, situația economică, situația politică internă și în legătură cu clivajele identitare care domină, din multe puncte de vedere, societatea și politica israeliană.”Ce rol ar putea avea partidele arabe în noul parlament israelian? Marius Ghincea: „Aceasta este o întrebare deschisă la care nimeni nu are acum un răspuns. Putem să vedem că în acest moment nu există posibilitatea formării unei majorități în Knesset fără voturile arabe. Knessetul și Israelul se află într-o situație interesantă, în care partidele arabe decid de fapt cine guvernează. Dar partidele evreieşti sînt extrem de sceptice să colaboreze direct sau chiar să aducă la guvernare partide arabe. Deci e posibil ca partidele arabe să ofere un sprijin parlamentar blocului electoral de opoziție, astfel încît acesta să formeze guvernul și să-l dea jos pe Netanyahu din poziția de premier. Dar există în aceeași măsură posibilitatea ca această situație remarcabilă, în care blocul electoral arab decide practic cine e la guvernare, să ducă la alegeri anticipate pentru Knesset și undeva la sfîrșitul primăverii anului viitor să vedem din nou alegeri.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Mișcarea „Lista studenților” a cîștigat alegerile de duminică din Serbia. Partidul Progresist Sîrb, al fostului președinte Aleksandar Vučić, aflat la putere de 12 ani, a pierdut majoritatea în parlament. În Serbia sînt proteste de doi ani. Studenții, mai cu seamă, au ieșit în stradă după prăbuşirea, în noiembrie 2024, a acoperișului gării din Novi Sad, proaspăt renovată. Accident soldat cu 16 morţi. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Mişcarea de protest a generat „Lista studenţilor”, unde se află nu politicieni, ci oameni cu diverse profesii care vor intra acum în parlamentul de la Belgrad. Ce propune această mișcare? Care sînt atuurile şi vulnerabilităţile ei? În ce măsură cei de pe „Lista studenților” vor putea combate corupția și reforma instituțiile? L-am întrebat pe cercetătorul Dragoș Ioniță, expert în Balcanii de Vest.A fost o surpriză victoria categorică a mișcării studenților în Serbia?Dragoș Ioniță: „Victoria în sine nu a fost neapărat o surpriză, ci victoria categorică a fost o reală surpriză. „Lista studenților” se aștepta să cîștige, să obțină undeva între 40%-47% și să pună probleme partidului de guvernămînt, Partidului Progresist, condus de Aleksandar Vučić. Însă rezultatul de aproape 53% a reprezentat chiar și pentru ei o surpriză, dovadă și reacțiile din momentul în care Aleksandar Vučić şi-a recunoscut înfrîngerea duminică seara. Dincolo de euforia momentului, membrii respectivei liste sînt conștienți că greul de-abia acum începe, că toată criza politică traversată în ultimii doi ani nu s-a încheiat, că aceste alegeri au reprezentat doar un punct de cotitură al acestei crize, legitimitatea oferită de alegători responsabilizîndu-i și mai mult decît au făcut-o mișcările de protest care au dominat spațiul public din marile orașe ale Serbiei în ultimii doi ani.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Raportul de monitorizare a capturării media” a fost făcut public recent. E un studiu pe mai multe țări, între care și România, care vizează independența serviciilor publice de media și a autorităților de reglementare în domeniu, garanțiile împotriva utilizării abuzive a fondurilor publice, precum și transparența proprietății asupra instituțiilor media și pluralismul mediatic. „Regulamentul european privind libertatea mass-media” (European Media Freedom Act – EMFA) a intrat în vigoare și statele membre trebuie să-și adapteze legislația pentru a-l respecta. Dar ce aduce nou acest regulament? Şi ce înseamnă capturarea mass-media? L-am întrebat pe Răzvan Martin de la ActiveWatch, unul dintre autorii capitolului despre România.Ce înseamnă de fapt capturarea mass-media?Răzvan Martin: „Este un termen prin care se încearcă descrierea unui fenomen care se întîmplă, din păcate, aproape peste tot în lume – și în lumea democratică și în zona statelor autoritare –, prin care presa devine un instrument subordonat intereselor patronale. Cei care se ocupă de analiza fenomenului mediatic, de la mediul academic pînă la activiști pentru drepturile omului, au observat că în ultimele decenii s-a extins acest fenomen, în primul rînd în lumea democratică. Nu se mai apelează sau nu s-a prea mai apelat la instrumente brutale, fiindcă trăim în democrație, astfel că puternicii zilei apelează la alte mecanisme prin care să preia controlul asupra discursului public, care, evident, este esențial în cadrul unei dezbateri democratice. Şi fac asta, în primul rînd, prin controlul asupra instituțiilor de presă. Fie că vorbim de mass-media publică, fie că vorbim de mass-media private. Acest proces se metamorfozează în fiecare țară diferit, pentru că e vorba de condiții politice, economice, sociale, culturale diferite.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural