#171 - Aurelian, Restitutor Orientis

În cele din urmă vine înfruntarea dintre Aurelian și Zenobia. Va reuși regina Palmyrei să își mențină regatul construit cu mare dibăcie, sau va eșua în fața unui Aurelian de neoprit?

Dacă înainte Odenathus încercase să țină stindardul roman ridicat în estul imperiului, Zenobia, care-i moștenește forța militară, are de ales între romani sau perși. Dar pentru că Shapur I are alte preocupări iar din partea Imperiului Roman pare că nimeni nu răspunde, Zenobia alege (oportunist sau nu) să își servească propriilor interese.

Continuăm povestea lui Lucius Domitius Aurelianus, care moștenește sau își asumă (depinde pe cine întrebi) o situație mult mai rea a imperiului decât și-ar fi dorit. Între conflicte succesive reușește totuși să-și își facă un pic de timp să ajungă la Roma, un pas necesar pentru orice împărat.

Aurelian, pe numele lui întreg Lucius Domitius Aurelianus se naște într-o familie relativ modestă. Fiul unui fermier și al unei preotese, îmbrățișează cariera militară, în ciudat tuturor semnelor care prevesteau că Aurelian va deveni un împărat. Semnele sunt acolo, de la mantii purpurii care îi cad pe umeri la vaca mov pe care crește textul Ave și o coroană. De ce te-ai mai obosi să faci ceva în viață dacă oricum ești așa de tare predestinat? Noi nu știm, dar de bună seamă Aurelian a înțeles că nu poți să stai acasă și să lenevești până când te găsesc oamenii să devii împărat.

Claudius Gothicus este cel mai tare împărat roman. Cât de tare? Atât de tare încât dacă tăria nu ar fi existat, s-ar fi inventat pentru a-l descrie pe Claudius Gothicus. Sau, citând Historia Augusta, valoarea lui Traian, dreptatea lui Antoninus, moderația lui Augustus, și toate bunele calități ale unui împărat au fost ale lui în așa măsură încât dacă nu ar fi fost exemplul înaintașilor în acele calități le-ar fi lăsat el exemple în locul lor.

După ceva timp revenim în sfârșit cu povestea, din ce în ce mai aproape de lucrurile care ne super-interesează. Completăm discuția de episodul trecut legată de situația imperiului Roman sub Galienus cu câteva detalii și perspective pe care, sper eu, le veți găsi interesante.

Într-una din perioadele cele mai întunecate ale imperiului roman, în care împărații abia reușesc să țină vreo doi-trei ani domnia avem o excepție despre care se vorbește mult prea puțin (dar nu la podcastul de istorie, desigur, unde reușim să facem o discuție scurtă de 3 ore). Gallienus, fiul lui Valerianus, nu doar că împarte domnia cu tatăl său, dar rezistă încă opt ani în fruntea imperiului, strângând în total vreo 15 ani.

Dacă am sta să ne uităm la durata domniei lui Valerianus, după ce ne-am uitat la atât de multe domnii scurte și fragmentate, ar putea părea impresionant. Timp suficient să facă destule lucruri, v-ați spune, și când intrăm un pic în detalii, și aflăm că a împărțit imperiul în două și are și mai puțin imperiu de apărat

În momentul în care simți că ai încredere în cineva, trimite-l la granița dunăreană să afli ce fel de om e. Cam ăsta pare să fie motto-ul crizei celui de-al treilea secol.

Goții devin deja o problemă masivă pentru imperiu - după ce că își rezolvă problemele tribale pe (cel mai probabil) teritoriul imperiului, fac și invazii cu câteva zeci (dacă nu sute) de mii de oameni. O forță de nestăpânit care îi creează mari probleme lui Decius, care deși se pregătea pentru o astfel de invazie nu ajunge la timp să oprească invazia.