Constantin Brâncuși

A fost odată un rege care avea doisprezece copii: unsprezece băieți și o fată, pe nume Eliza. La palat era mereu veselie. Se auzeau pași alergând pe coridoare, râsete prin grădini și glasuri de copii de dimineața până seara. Frații erau nedespărțiți și nimeni nu și-ar fi putut închipui că, într-o zi, totul avea să se schimbe. Dar într-o zi, regele s-a recăsătorit. Noua regină nu-i iubea deloc pe copii. Din contră. Îi privea cu răceală și și-ar fi dorit să-i vadă cât mai departe de palat. Pe Eliza a trimis-o să trăiască la țară, iar pentru cei unsprezece prinți a pregătit ceva mult mai rău. Cu ajutorul unei vrăji, i-a transformat în unsprezece lebede albe.

A fost odată un tâmplar sărac, dar bun la suflet, pe nume Carlo. Îi plăcea să cioplească în liniștea cămăruței în care locuia, însă zilele lui semănau unele cu altele și, uneori, singurătatea devenea apăsătoare. Într-o zi, Carlo a primit o bucată de lemn. La prima vedere, nu părea cu nimic deosebită: un simplu buștean, numai bun de pus pe foc sau de transformat într-un obiect folositor. Carlo l-a privit însă îndelung și i-a venit o idee:

Constantin Brâncuși i-a dăruit țării noastre ceva unic, scara către cer, Coloana infinitului, dar și o mulțime de alte lucrări pentru care este apreciat de întreaga lume. Artistul spunea că a fost întotdeauna inspirat de simplitatea, dragostea de natură și bunul simț al oamenilor din România, iar aceste motive se regăsesc în întreaga sa creație. „Când eram copil am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer" declara marele sculptor care, de altfel, a avut o personalitate complexă pe care puțini oameni au înțeles-o.  

A fost odată, nu foarte departe un bătrân tare muncitor. Toată lumea îi spunea Fermierul Harnic, pentru că avea grijă de pământ ca de un prieten bun. În grădina lui creșteau mereu morcovi, cartofi, sfeclă, mere roșii, pere dulci și prune gustoase. Alături de el era aproape mereu nepotul său, Matei, un băiețel curios, cu ochii mari și multe întrebări. Matei îl urma prin grădină pas cu pas, călcând atent printre rânduri și ascultând cu atenție tot ce îi spunea bunicul.

Într-un pahar cu apă rece și limpede se răsfăța o picătură curajoasă pe nume Picurel cel Voinicel. Strălucea ca o mărgea pe marginea paharului, iar valurile mici o legănau blând dintr-o parte în alta. De când fusese turnată aștepta momentul în care va porni în misiunea vieții sale: drumul prin corpul unui om mare sau mic.

Într-o zi veselă precum copiii de la grădiniță, soarele se juca printre picături călduțe de ploaie. Regele Poftilă, despre care sigur ai mai auzit în alte povești, invită oamenii din ținut la un picnic în centrul regatului său, la umbra unui stejar bătrân. Pe lista de invitați se aflau Regele Vitamină, Prințesa Morcovina, dar și delicata Prințesă Verdeață. Se spunea că ea a reușit să găsească un iepuraș hoțoman și să își salveze grădina cu legume înainte de a fi complet ronțăită.  

Ce frumoasă e vacanța de vară și cât de mult o așteaptă copiii! La grădiniță sau școală, toți micuții se bucură atunci când relaxarea e în toi. Unii merg la bunici, alții aleargă pe vârfuri de munte sau își răsfață piciorușele în nisipul fin al mării inventând tot felul de jocuri. Mara și Luca nu își doreau decât să ajungă mai repede la căsuța bunicii, aflată în inima unei câmpii mari și verzi. -       Toată ziua ați șoșotit! le spuse mama în timp ce le dădea jos din mașină bagajele. Nu știu ce planuri aveți pentru vara aceasta, dar am impresia că o să vă distrați… Și așa a fost! Imediat după ce și-au luat rămas-bun de la părinți, copiii au zbughit-o spre grădina bunicii.

A fost odată o vale luminoasă, unde soarele strălucea ca o portocală mare pe cer. Acolo se afla un regat colorat pe nume Bombonezia. Oriunde te uitai vedeai case din turtă dulce, acoperișuri din ciocolată și felinare din acadele colorate. Ți-ar plăcea să locuiești acolo, nu? În Bombonezia oamenii erau cam obosiți și cam… pofticioși. Mâncau dulciuri dimineața, la prânz și seara. Totuși, cel mai mare iubitor de zahăr era chiar regele lor, Poftilă al III-lea, un domn rotofei, cu obraji roz ca două jeleuri și coroană asemănătoare unui tort cu frișcă.

În România există o tradiție veche de sute de ani, numită transhumanță. Ea înseamnă că păstorii, adică ciobanii, își duc turmele de oi dintr-un loc în altul, în funcție de anotimp. Vara, oile urcă sus pe munți, acolo unde iarba este grasă și verde, iar iarna coboară în zone mai joase și mai calde. Această călătorie a turmelor face parte din viața pastorală tradițională și este atât de importantă, încât a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO în 2023. Este o practică milenară încă de pe vremea Imperiului Roman și Evul Mediu și are loc în Scoția, Maroc, Franța, Italia, Republica Moldova, Grecia, Austria, Elveția și Croația.  

A fost odată un ceasornicar bătrân, cu părul alb ca zăpada proaspătă și chipul brăzdat de ani. În timp ce se plimba prin pădurea de la marginea împărăției unde își ducea traiul, a zărit ceva strălucitor la rădăcina unui brad stufos. Curios, s-a aplecat și a descoperit un ceas cu mecanism fin lucrat care ticăia încet, ca și cum ar fi avut propria inimă.  - Un ceas! Ce coincidență! E așa de frumos! Are limbile din aur și cifrele făcute din pietre prețioase. N-am mai văzut așa ceva. Totuși… cred că trebuie reparat, i-a ruginit cheița.