7. VESTEA BUNĂ?

Proclamația lui Isus de pe Munte se termină cu un apel în formă de parabolă, ilustrația celor două case. În ciuda simplității dar și a banalizării rezultate din supra-utilizarea în povestirile pentru copii, parabola atrage atenția asupra esențialului, a fundamentului pe care se sprijină experiența creștină. Două lucruri sunt sigure, ba chiar trei: Isus nu este interesat de exterior, fiecare construcție va fi testată, iar nisipul este materia primă preferată de majoritate. Dar ce e nisipul? Dar stânca? Cum parabolele sunt imagini și ilustrații care “spun întotdeauna mai mult decât spun și, de multe ori, altceva decât par să spună” (A. Pleșu), poate că vom fi surprinși de răspuns.

Isus vorbește de ziua în care va avea o conversație cu creștinii. Fără Biblie, profeți, apostoli, scrieri sfinte, vise sau viziuni. O conversație directă, care nu se termină deloc bine, una pe care nimeni n-ar trebui s-o aibă. În esență, Isus le va reproșa că pentru c-au fost religioși, luându-și deja răsplata pe acest pământ, El nu i-a cunoscut niciodată, aceștia fiind plasați printre ultimii transgresori. Iată o perspectivă ce-ar trebui evitată cu orice preț. Pentru că nimeni nu trebuie să aibă parte de surpriza finală.

Zice Herman Melville, în Moby-Dick, prin gura predicatorului de serviciu al marinarilor, Father Mapple, că "dacă ascultăm de Dumnezeu, trebuie să nu ascultăm de noi înșine; și în neascultarea de noi înșine, în asta constă dificultatea ascultării de Dumnezeu”. Și ce înseamnă să te neasculți pe tine? Isus în proclamația de pe Munte și-a ofensat audiența printr-o serie de binecuvântări (textual, așa se traduce "ferice"), insinuând ceva de genul: faptul că sunteți săraci, suferinzi, înfometați, miloși, blânzi, împăciuitori, cu inima curată, persecutați, etc. nu e anormal deloc; anormal e să fiți violenți, lacomi, egoiști, avari, acuzatori, bârfitori, curvari, fățarnici, formaliști, răzbunători, superficiali, etc. Adică exact cum sunteți deja în toată "splendoarea" voastră telurică. Și este asta o veste bună, lepădarea de sine și asumarea unui avatar după chipul și asemănarea lui Hristos?

Cuvântul „evanghelie” apare de 145 de ori și se referă la mesajul creștin primar în sensul paulin al expresiei. Pentru Pavel, Isus era Kyrios în accepțiunea supremă, imperială, a cuvântului. Dumnezeul necunoscut al atenienilor era de fapt Hristos, Domnul. Chiar imperatorul roman, Cezarul, trebuie să se plece înaintea Lui, pentru că El este singurul Dumnezeu adevărat. Însă acest Dominus al Universului sfârșește pe-o cruce romană în Palestina, în ceea ce va fi prezentat ulterior ca marele scandal cosmic: omul își elimină Creatorul. Dar Dumnezeu nu se răzbună ca Zeus ci își iartă torționarii și le oferă tuturor celor care cred în El șansa de a fi reabilitați și a începe o viață nouă. Știu că ne sună extra familiar și teribil de redundant dar atunci numai asta nu era. Mă întreb, astăzi cum s-ar traduce povestea asta?

Plec de la premisa că Isus a fost ce-a pretins că este, adică Dumnezeu, iar pretenția și-a validat-o prin înviere. Asta generează mai multe întrebări decît răspunsuri: dacă Isus a fost un simplu om problema se simplifică radical și putem clasa liniștiți dosarul, însă dacă a fost Dumnezeu, atunci totul se complică exponențial. Dacă un om a murit pe cruce, avem de-a face cu banalitatea răului, dar dacă Dumnezeu a fost răstignit, asta se numește tragedia veacurilor. Ce alegem între Zeus și Hristos, unde Zeus este propria-ți versiune idealizată iar Hristos un model atît de diferit? Între zeii moderni spre care vrem să accedem și umilul galilean? De aceea evanghelia este "skandalon" și dacă nu mai ofensează pe nimeni atunci nu mai este evanghelie ci opium pentru mase.

În 1990, pe vremea cînd religia ieșea din captivitatea socialistă, eu care nu eram dus la biserică dar mă simțeam bîntuit de niște întrebări așa mai existențiale n-am avut ce face și m-am decis să găsesc răspunsul la două din ele: cine a fost Isus și dacă chiar a înviat. Cu toată incultura mea biblică și alienarea completă de fenomenul religios am priceput măcar că dacă fondatorul religiei creștine n-a fost cine a pretins că este și n-a revenit la viață, atunci fundația creștinismului era clădită pe nisip. Și tot de-atunci am înțeles că biserica, în ciuda unui bizar transfer de responsabilitate, nu trebuie să răspundă la întrebări în locul nostru. Biserica răspunde, însă o face teologic, apologetic, dogmatic. Însă așa cum Isus i-a provocat pe ucenici e imperativ ca singuri să găsim răspunsul, și unul existențial, la interpelarea: „Dar voi, cine ziceți că sînt?” (Matei 16,15).

„Împărăția cerurilor este ca o comoară ascunsă într-un cîmp, pe care un om a găsit-o și a ascuns-o. Apoi, în bucuria lui, se duce și vinde tot ce are și cumpără acel cîmp.” (Matei 13:44) O parabolă scurtă, dar dinamică. Cinci acțiuni într-un singur verset: găsit, acoperit, merge, vinde, cumpără. Sîntem confruntați cu două provocări: găsirea comorii și cumpărarea ogorului. În această ordine. Putem găsi comoara, dar n-o putem deține fără să cumpărăm ogorul. Sau putem cumpăra ogorul în speranța că vom găsi comoara. Iar nu puțini sînt gata să cumpere ogorul fără să fi găsit comoara. E atunci cînd declarăm cu teribilă emfază „noi avem adevărul”. Dar l-avem? Poate o idee, o umbră, o formă dar fără a-l deține efectiv. Însă trebuie să fie în jur, în perimetrul adventist, nu? Oare n-am fost conduși la acest ogor de visele și viziunile timpurii? Știm că este aici. Dar împărăția cerurilor nu este nici vizibilă, nici la suprafață. Trebuie să explorăm, să investigăm, să începem să săpăm din nou în perimetrul personal și denominațional pentru a recupera Comoara. Și cum vom ști c-am găsit-o? Răspunsul biblic este unul: doar după ce-am vîndut totul. E singura cale.

Nu, André Malraux n-a spus niciodată prea-cunoscuta dar greșit atribuită frază (vezi Europa Liberă), "Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc". E o simplă apocrifă, dar cu mult parfum de credibilitate. Pentru că sec. XXI este unul foarte religios, deși nu pare. E aceeași Mărie, în ciuda pălăriei destul de bizare. Acum panteonul e populat cu sinteze religioase de inspirație socială, economică, politică, culturală, tehnologică, dar și cu vechile forme religioase. De ce e importantă precizarea? Pentru că Evanghelia se adresează unor oameni religioși, pe formula paulină din Fapte 17,22. Iar Zeul pe care-ar trebui să-l prezentăm cam vine în conflict cu restul zeităților. Tocmai în asta constă și dificultatea: cum să proclami un "Dumnezeu necunoscut" (v.23)?

A reduce la esențe nu este o intreprindere ușoară. Echivalează cu căutarea acului în carul cu fîn sau eliminarea unor cantități considerabile de balast, pentru că esența a fost obscurizată de mii de ani de ideologie politică și religioasă. Dacă am reduce  Creștinismul la esențe, cu ce-am rămîne? S-ar putea să sfîrșim cu o formă fără fond. De fapt, religia înseși e o mare formă fără fond; a promis mult și a oferit puțin. Nu e de mirare că religia tradițională experimentează o decădere accelerată. Noii zei tehnologici (vezi Kołakowski și Harari) sînt mult mai atrăgători și de dorit să deschidă mintea oricui.

Seria "Așteptînd Sfîrșitul" și-a propus un scop precis, să motiveze audiența întru acceptarea provocării lui Isus: "Să trecem în partea cealaltă" (Marcu 4,35). Nu știm exact unde este partea cealaltă, sau mai corect, CÎND va fi... Tot ce știm e că nu mai putem zăbovi la "poarta cetății" decît cu riscul de a experimenta "moartea termică a sufletului (A. Pleșu). Călătoria existențială continuă, chiar dacă această serie se încheie aici. Însă se încheie cu îndemnul de a merge mai departe. În ciuda intemperiilor și dificultăților de tot felul, și cu reala împresie că Dumnezeu doarme la cîrma vieții și a lumii, ni se promite, totuși, trezirea lui Dumnezeu, potolirea furtunilor, și ajungerea în siguranță la destinație, pe malul celălalt. Așa că, tot înainte!