O istorie subiectivă a muzicii românești

Cum răspundem la întrebarea "care este aportul muzical-ideatic al României la cultura universală"? Am spus și o repet: găsim un spectru foarte larg de preocupări estetice și stilistice, de la asumarea unei "bune așezări" în tradiția muzicală, până la experimentul avangardist cel mai provocator. Și de o parte, și de alta, avem muzici bune, de calitate. Câteva dintre aceste piscuri ale gândirii componistice se transmit din generație în generație, formând filoane bogate de inspirație și influență, atât de estetică muzicală, cât și de tehnici de scriitură. În fiecare dintre ele vom întâlni două tipuri de idei: idei originale ab initio, de la început, fără corespondent în muzica universală; și idei adaptate din muzica universală, dar personalizate și filtrate în mod original. Aceste idei sunt surprinse prin câteva sintagme definitorii. Ca estetici componistice putem vorbi despre minimalismul arhetipal, poetica ethosului românesc, onirismul, integralismul postmodern, improvizația și metisajul estetic. Apoi, la nivelul tehnicilor de compoziție, avem: eterofonia și categoriile sintactice, morfogeneza și sistemele de acordaj, organizările modale diverse, serialismul vernacular, spectralismul, muzica electronică, polistilismul și comentariul meta-stilistic. Avem o cultură muzicală bogată și viguroasă, cu reale contribuții originale la patrimoniul muzical universal. Și putem merge mai departe continuând să inventăm, să creăm și să simțim în felul nostru propriu.

Pe 25 decembrie 1989, în plină revoluție, la Conservatorul din București are loc o ședință a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. Luările de cuvânt sunt de tot felul: unele mai mânioase și vituperante, altele mai împăciuitoare și generoase. Se instalează o nouă conducere, legitimată de votul post-revoluționar al membrilor, Pascal Bentoiu, președinte, Adrian Iorgulescu și Cornel Țăranu - vicepreședinți, care ia inițiativa înființării unui festival de muzică contemporană la București, în 1991. Director artistic va fi numit compozitorul Ștefan Niculescu, iar festivalul se va numi, de atunci, Săptămâna internațională a Muzicii Noi, iar co-organizatori vor fi Ministerul Culturii, Societatea Română de Radio și Conservatorul din București. Există câteva trăsături esențiale ale acestei perioade: reînnodarea relațiilor cu muzicienii din diaspora, care sunt invitați la București și li se vor cânta lucrările. Apoi, apariția unor ansambluri de muzică nouă în toată țara. De asemenea, izbucnirea cu forță a unui filon al componisticii feminine, filon existent deja, dar alimentat acum cu noi nume. În perioada de aderare a României la NATO și la Uniunea Europeană s-au scris foarte multe compoziții. Circulația liberă a persoanelor în spațiul european, fără vize și controale, dar și ascensiunea Internetului și a telefoniei mobile a condus întreaga societate românească către o deschidere informațională fără precedent, iar muzica nu face excepție. În acest sens, bilanțul lucrărilor importante, seminale, este unul impresionant.

Restricțiile impuse de regim în anii '80 atinseseră în cote inumane. În casele oamenilor era frig, nu erau gaze, lumina și apa se opreau de câteva ori pe zi, alimente nu se găseau, televiziunea emitea două ore zilnic, timp în care se ridicau osanale familiei Ceaușescu. În paralel, România era izolată internațional, iar politica de sistematizare - de demolare încăpățânată a unor monumente arhitectonice și planificare urbanistică megalomană - își urma nestingherită cursul. Un fenomen muzical interesant era în desfășurare: imersiunea în cultura geto-dacă. Ea a constituit, în anii '70, un ferment imaginar pentru mulți creatori și totodată o evaziune din cotidianul trasat de ideologia național-comunistă. Creatorii se refugiau într-un trecut puțin cunoscut, misterios și captivant. Acest refugiu în lumea geto-dacă poate fi înțeles ca reflex al protocronismului de stat sau, mai degrabă, ca subterfugiu cultural, ca strategie de a evita tema cultului personalității prin apelul la tema "patriei", a culturii și a istoriei strămoșești? În anii '80, o nouă generație de compozitori își face simțită prezența, prin opusuri camerale, concertante și vocal-simfonice de anvergură.

Primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu sunt ani de consolidare a puterii acestuia în cadrul partidului comunist. După vehementa atitudine anti-sovietică a lui Ceaușescu privind înăbușirea reformelor mișcării Primăverii de la Praga, politica externă românească va obține victorie după victorie în Occident între 1968-1970, inclusiv favoruri importante de la organismele economice internaționale. Această perioadă între 1965-1971 a fost numită perioada "dezghețului" ideologic. Tinerii compozitori au acces la informație, ascultă noile compoziții ale colegilor din occident, discută despre diversele opțiuni estetice și își definesc stilul propriu. În muzica ușoară are loc un eveniment fondator: în 1968 se organizează prima ediție a festivalului și concursului "Cerbul de Aur" de la Brașov, de unde, pe parcursul anilor, vor fi propulsate talente componistice și interpretative excepționale, iar publicul autohton va asista la o desfășurare internațională de forță: marile vedete ale actualității vin la București. Atitudinea avangardistă își găsește și ea drumul, mai cu opintiri și piedici, în cadrul muzicii simfonice. În aceeași epocă, creatori de forță teoretizează cu aplomb noi tehnici și estetici sonore: Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Miriam Marbe, Anatol Vieru. O nouă generație de compozitori răsare la finalul anilor '60, cu o "voce" creatoare proprie. Este vorba de pleiada Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Corneliu Cezar, Corneliu Dan Georgescu, Nicolae Brînduș, Octavian Nemescu. Încet-încet, nu fără opoziții din partea intelectualilor, mai ales a scriitorilor, "mini-revoluția" culturală ceaușistă a reușit să impună protocronismul ca ideologie culturală dominantă. Un moment de vârf al acestei ideologii va fi atins în 1977, odată cu demararea primei ediții a festivalului național "Cântarea României". Bilanțul acestei perioade - între 1965-1977 - este unul impresionant, atât sub raportul calității, cât și sub cel al cantității lucrărilor compuse. Valul avangardist dintre anii 1962-1977 este și el unul foarte viguros, împărțit în patru zone distincte: 1. zona bruitist-texturistă; 2. zona serial-dodecafonică; 3. zona postmodernistă; 4. zona arhetipală.

Încă de la începuturile sale în România, la 1 noiembrie 1928, radiofonia și-a evidențiat traseele devenirii sale pornind de la patru idei fundamentale. Aceste patru idei privesc radiofonia ca fiind: 1. reflectarea unei politici culturale a statului român, pentru sprijinirea și promovarea valorilor naționale, incluzând aici valorile științifice, artistice, sociale și politice, căci potențialul propagandistic al radioului nu este de neglijat; 2. informare asupra actualității din toate domeniile; 3. arhivă a culturii auditive (de la muzică la interviuri, știri și emisiuni); și 4. tribună a educației unui public larg. Pornind de la aceste patru idei cardinale, autorul încearcă să urmărească în acest episod câteva dintre componentele radiofoniei în România, precum și să omagieze mari personalități muzicale care și-au pus amprenta asupra muzicii românești și a devenirii acesteia, asumând și postura de oameni de radio.

Printre opusurile memorabile anilor 1952-1954, se găsesc cele patru tablouri simfonice Prin Munții Apuseni de Marțian Negrea, opereta Lăsați-mă să cânt de Gherase Dendrino și Variațiunile simfonice pe un cântec de Anton Pann de Theodor Grigoriu. Tiberiu Olah scrie și el în 1956 a sa Simfonie I, iar un an mai târziu Anatol Vieru va finaliza oratoriul Miorița. Două concerte pentru vioară și orchestră - de Dumitru Capoianu și Pascal Bentoiu -, un concert pentru pian și orchestră - a lui Valentin Gheorghiu - și muzica corală a lui Radu Paladi - printre care se numără miniatura Dar de nuntă - întregesc portretul muzical original al acestei epoci. Pe parcursul anului 1957, Televiziunea Română începe să transmită câteva programe, întâi sporadic, apoi din ce în ce mai sistematic. În 1958 se organizează primul festival Enescu, în cadrul căruia se cântă în premieră în România opera Oedipe. George Bălan, cu aspra-i pană de critic muzical, prezintă publicului meloman noua generație, pe care o laudă și o sprijină ideologic în articolele sale din revista Contemporanul. Îi numește mai întâi pe Anatol Vieru, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu, Radu Paladi, Dumitru Capoianu. Apoi, îi va menționa și pe Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Doru Popovici, Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Dumitru Bughici. Mai adăugăm noi: Miriam Marbe, Dan Constantinescu, Adrian Rațiu, Nicolae Beloiu. Cunună a florilegiului concertistic românesc, Triplul Concertpentru vioară, violoncel, pian și orchestră de Paul Constantinescu încheie simbolic perioada în care România a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Compozitorul Paul Constantinescu se va stinge în 1963, la 54 de ani. Odată cu el, dispare un colosal creator român, care a compus în toate genurile și a cărui prolificitate și calitate muzicală devine pe zi ce trece mai clară, mai importantă.

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial România este sfârtecată sufletește. Enescu pleacă definitiv din România în 1946, în timp ce Clara Haskil concerta la Berlin, iar Sergiu Celibidache se afirma la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Mihail Andricu, spirit rectitudinal, sănătos, rafinat și clasic, compune multă muzică într-un stil neoclasic lejer, punând accent pe o melodică lirică și accesibilă, dublată de schimbări armonice rafinate. Va ghida ca pedagog o generație de compozitori importanți, va suferi un proces de demascare publică în 1959, fiind acuzat de spionaj și, patru ani mai tîrziu, reabilitat. Începe perioada care va intra în istoria culturii românești prin sintagma obsedantul deceniu. Sicofanții realismului socialist, ca doctrină proletcultistă, ce pleda pentru o muzică foarte accesibilă, ușor de înțeles de către clasa muncitoare, au pretenția să diriguiască mentalitatea creatorilor de muzică și o păzească de influențele așa-numitei "burghezii în putrefacție". Se scrie sau se adaptează multă muzică de propagandă, pentru folosirea entuziastă de către cei care construiesc socialismul: marșuri, imnuri revoluționare, ode, omagii, cantate și oratorii. Anul 1950 este un an cu producții muzicale importante: Trei dansuri românești de Theodor Rogalski, Ana Lugojana de Filaret Barbu și Moment muzical de Nicolae Kirculescu. Considerată sinteza stilistică cea mai rafinată a lui Enescu, testamentul său spiritual, Simfonia de cameră op.33 va deveni obiectul unui cult între compozitori. Odată cu moartea lui Enescu, în 1955, se încheie o epocă a muzicii savante românești.

Fără îndoială, evenimentul vulcanic, epocal pentru muzica românească în acest deceniu este finalizarea, de către Enescu, a operei Oedipe. O altă operă românească remarcabilă, de data asta una comică, se naște tot în acest răstimp: este vorba de O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, după piesa omonimă a lui Caragiale, operă scrisă în 1934. Coloritul local și obținerea pe căi muzicale a unei originalități derivate din specularea sonorităților balcanice este și preocuparea unor compozitori de șlagăre ai momentului, care grefează melosul specific balcanic pe ritmuri de vals, tango sau foxtrott. Compozitori precum Ionel Fernic, Ion Vasilescu sau Richard Stein, compun șlagăr după șlagăr, romanțe și tangouri, în special. Influențat de zona expresionistă, dar menținându-se într-o relație simbiotică cu stratul arhaic al folclorului românesc și virând spre vitalism bartokian, Constantin Silvestri scrie o muzică condensată, ritmică, plină de temperament și strălucire. Între 1943 și 1948, în doar cinci ani, Paul Constantinescu reușește să finalizeze atât oratoriul bizantin de Paști intitulat Patimile și Învierea Domnului (pentru care realizează două versiuni), cât și oratoriul bizantin de Crăciun, cu numele de Nașterea Domnului. Care ar fi bilanțul peridoadei interbelice în muzică? Două capodopere indiscutabile în operă (Oedipe și O noapte furtunoasă), multă muzică pentru pian și muzică simfonică, pe lângă o mulțime de șlagăre de tot felul. Pe scurt: vitalitate și inspirație.

Epoca ce urmează războiului și Unirii de la 1918 este numită de istoricul Keith Hitchins marea dezbatere. Într-adevăr, două grupări largi își dispută terenul reconstrucției naționale în cadrul acestei mari dezbateri: europeniștii și tradiționaliștii. Europeniștii arătau spre Europa ca model și țintă a integrării noastre, iar tradiționaliștii optau pentru un model de dezvoltare specific românesc, în care caracterul agrar și moștenirea culturală unică să joace rolul primordial. În 1920 se înființează Societatea Compozitorilor Români, avându-l ca președinte pe Enescu, iar ca secretar general pe etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, iar la 1 noiembrie 1928, Societatea de Difuziune Radiotelefonică în România va transmite prima emisiune. În literatura română răsar capodopere precum romanele Ion (1920) și Pădurea spânzuraților (1922) de Liviu Rebreanu, Lucian Blaga publică volumul În marea trecere (1924), Tudor Arghezi tipărește Cuvintele potrivite în 1927, iar Mihail Sadoveanu șochează cu lapidarul și puternicul roman Baltagul (1930). În acest timp, la Viena se încheagă în jurul lui Arnold Schoenberg Societatea de Concerte Private, în care își face loc muzica nouă, iar la Paris se dezvoltă neoclasicismul, flancat de influența crescândă a jazzului american. Acesta este contextul apariției unei pleiade de compozitori tineri grupați în jurul lui Enescu: Mihail Jora, Sabin Drăgoi, Mihail Andricu, Marțian Negrea, Filip Lazăr, Marcel Mihalovici, Paul Constantinescu, Teodor Rogalski și Constantin Silvestri.

Între 1898 și 1918, în numai douăzeci de ani, creația lui George Enescu se articulează plenar, arcuindu-se de la juvenila Poema Română (1898), până la dantesca Simfonie a III-a (1916-1918). În paralel, apar noi generații de creatori, ocrotiți de marele Enescu și răsplătiți cu premiul de compoziție Enescu, înființat în 1913. Pentru a strânge fonduri pentru acest premiu, George Enescu concertează neobosit și va dărui Ministerului român al Instrucțiunii Publice suma de 27.000 lei, pentru alimentarea fondului destinat acestui premiu, care va dăinui până în 1946, când Enescu va pleca definitiv din țară. Printre primii laureați ai premiului de compoziție George Enescu se numără Alfred Alessandrescu, dar și Ion Nonna Otescu și Mihail Jora. În epocă, doi reprezentanți ai muzicii corale pun bazele unor tradiții diferite, foarte consistente: Dumitru Georgescu Kiriac și Gavriil Musicescu. Și tot în această perioadă asistăm la cariera mondială a Horei staccato a lui Grigoraș Dinicu. Încet, dar sigur, muzica românească se maturizase. În aer plutea Marea Unire de la 1918.